român mi-e vocația. (Petre Țuțea)

Jurnal de Gânduri

Faptele-mi sânt tot mai strașnice, în ciuda tinderii disperate spre a fi mai bun. Iar fiindcă lupta-mi este nici pe de aproape duhovnicească, distrugeo-ar Domnul, mândria, care nici nu știu din ce și unde-ar izvorî, mă stăpânește absolut. Scriu acestea și cele ce vor urma în acest jurnal, și anume în acest mod, în speranța că-mi va fi cărărușă spre Calea îndreptării. (4.12.10)

__________________________________________________________

(11.02.11) Cândva, când voi sta la Judecată, Dumnezeu poate îmi va zice și mă va întreba: ”Eu ți-am totul: te-am născut în sânul unui neam drept-credincios, ți-am dat oameni pe care i-ai cerut, curați, adevărați, pentru a te întări alături de ei și a trăi în pace și dragoste, ți-am dat și familie și te-am lipsit de neputințele trupești și alte nenorociri pe care le au semenii tăi. Ce ți-a lipsit, ce ai vrut de nu te-ai mulțumit niciodată și M-ai hulit, M-ai respins și nu M-ai iubit?” Iar eu de pe acum nu văd cum aș răspunde…

(20.12.10) ”băi, omule, eu atîta am aţi spune: nădăjduiesc să te văd duminica asta care vine acolo unde se cade unui creştin să fie, în Casa Domnului. Eu nu ştiu cine se poate bucura în lipsa de unitate a fraţilor sau cînd aceştia stau despărţiţi, afară de necuratul. Nu vreau să-ţi cer răspunsuri la întrebările care nu ţi le pun şi nici nu am de gînd să-ţi pun vreuna, dacă asta te incomodează, dar cel puţin pe mine mă face impotent şi invalid situaţia asta, cînd nu trebuie să-mi arăt grija şi afectul astfel ca acestea să nu te deranjeze. Ştiu că nici ce scriu nu înseamnă că apropie, dar, repet, mă simt invalid şi depăşit de situaţie. Nădăjduiesc ca Dumnezeu să te îndrepteze şi să te călăuzească ca intenţiile şi vorbele tale bune după voia Domnului să se înfăptuiască. Nu cer răspuns.”
Fără a cere permisiune de la tine, frate, adaug această scrisoare de vineri pentru a-mi fi far în această mare neliniștită. Da, ieri de Sfântul Ierarh Nicolae în sfârșit am călcat iar în Biserică, am văzut iar fețele fericite, am resimțit îmbrățișările călduroase ale fraților și chiar am văzut lacrimile surorilor. Acum sînt mai liniștit… și totuși îmi dau seama că trebuie să o iau de la capăt… e foarte greu. E ușor să spui ”dacă cazi – ridică-te! dacă iar cazi – ridică-te iar!”. Dar pe cine înșelăm? Asta nu-i lucru. Tot ieri ar fi trebuit să se împlinească 2 ani de când sînt în Biserică.
Sînt un nimeni. Mă cuprinde groaza când mă gândesc că nu văd mântuirea. E atât de departe. Nu pot să mă schimb. Nu în aceste condiții. De când mă știu, reușesc să mă schimb numai după o perioadă îndelungată de suferință. Dar nu pot cere asta de la Domnul, ca nu cumva să nu-i fac față… și totuși, un nou Aiud poate ar schimba totul. Eu te rog Doamne, nu-mi da doar, ci și arată-mi mai vârtos tot ce ar trebui să fac… dacă nu, dă-mi să sufăr liniștit.

(15.12.10) După jumătate de an de amorțire profundă, am început să resimt disconfortul autocriticii, deși subiective. Alaltăieri am trăit iarăși experiența răcnetului satanic din interior când mi-am pus o întrebare simplă, nici măcar duhovnicească. Eu și uitasem de această problemă cu care trăiam de ani de zile: numai cum gândurile se îndreptau în sus, nu neapărat în formă de rugăciune, acest strigăt asurzitor și derutant îmi împrăștia agresiv și vulgar gândurile. Cel mai simplu gând la cele veșnice se prefăcea într-un coșmar. Uite că adormind pe brațele calde a indiferenței, cel ce striga animalic în mine a tăcut… nu mai avea motiv ă o facă. Eram al lui… și încă mai sînt…

(13.12.10) Acum câteva zile, am salvat o copilă. Eram ceva de genul: omul potrivit la timpul potrivit. Am ieșit de la ore mai devreme, dar după masă. Mi-a atras atenția în transport stând lângă ușă și vorbind la telefon. Era un îngeraș de fetiță. Am coborât la aceeași stație. Semaforul arăta roșu, deci am așteptat amândoi să se aprindă verde. Îngerașul încă vorbea la telefon. Era mică și probabil nu știa că după instalarea semaforului au fost mai multe accidente decât până a-l avea. Vorbea și se uita țintă la el. S-a aprins verde și s-a pornit să traverseze strada. Mașinile se oprise dar venea o ambulanță cu viteză fără a da de știre, necătând că e intersecție ”chioară”. Pe o clipă am încremenit, credeam că va fi zdrobită, dar m-am descleștat, am alergat și am tras-o cu forța îmbrățișând-o. A încremenit și ea cu telefonul la ureche.
Timp de câteva ore eram fericit, mă simțeam erou. Apoi m-am înspăimântat. M-a cuprins gândul că aceasta ar fi fost menirea mea… cea mai mare realizare pe care aș putea-o face în viață… Mă temeam să nu fiu luat… nepregătit.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s